Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei
Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de "incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a "autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica "baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)
Numele de "baptisti" a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta "botezului" (in acelasi fel si-au primit numele si "anabaptistii", re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).
Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.
1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul" (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.
Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul "baptist".
In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii" din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept "apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.
2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni", huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia "bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor din banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.
3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din "separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatisti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de "separare" a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti "eretici".
Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit "separatisti".
PURITANII
"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa "purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.
Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si "invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.
Puritanii n-au fost un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de "crestinism formal" amestecat cu "viciile si placerile lumii" care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.
"Maritata" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.
In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost "dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a "crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.
Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau "sezatori" la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza ("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).
Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.
Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)
Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.
A.D. 300 - Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii
(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).
In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma neschimbatoare" ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre "traditia apostolica" si "traditia bisericeasca" exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.
Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la "rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).
Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.
Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.
CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?
Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept "apostate" biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).
O simpla lectura a "crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.
Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata." Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram "biserica".
Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei "biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai fumega".
In ce consta specificul credintei crestine baptiste?
In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii", adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."
Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.
Specificul credintei baptiste
Libertatea sufletului
Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.
Libertatea Bibliei
Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.
Libertatea bisericii
Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.
Libertatea religioasa
Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.
In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre "magistratii bisericii". In general, protestantii Reformei sunt avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti". In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.
Practici specifice crestinilor baptisti
B - botezul credintei personale
A - autonomia Bisericii locale
P - preotia universala a credinciosilor
T - transformarea vietii prin sfintirea Duhului
I - inspiratia literala a Bibliei
S - separarea totala a Bisericii de Stat
T - trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii
De ce exista mai multe feluri de baptisti?
Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista" este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."
Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.
1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa" (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica."
2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.
3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de "separare fata de societate". Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.
Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.
Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.
(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)
Tendinte contemporane
Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de "biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).
In tarile democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:
Siminta pusa de "Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund "evanghelice in crez si in manifestare". Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de "baptista".
In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un "sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici "ale comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii".
