În ultimii două mii de ani Roma şi-a exercitat puterea prin toate metodele posibile. Mai întîi în chip politico-păgîn, apoi în chip politico-păgîno- creştin . Fie de către împăraţi, fie, mai tîrziu, de către papi - întotdeauna s-a urmărit extinderea, întărirea şi restabilirea graniţelor acestei împărăţii. Aceasta se realizează cu toate mijloacele posibile. Toate celelalte împărăţii, pînă la „ imperiul britanic” , s-au destrămat şi au trebuit să se încadreze în dezvoltarea generală. Şi împărăţia sovietică a căzut, iar blocul răsăritean este reorganizat pentru ca această unică „ împărăţie mondială” să ia fiinţă. Această desfăşurare este socotită de către biserică o biruinţă contra comunismului, aşa cum s-a proclamat la Sinodul European de la Roma, în noiembrie/decembrie 1991. Decăderea bruscă a comunismului înseamnă progresul catolicismului mondial.
În această Împărăţie Romană mondială s-a proclamat, începînd cu sec. al IV-lea d. Hr., crezul trinitar romano-catolic ca singurul crez valabil. Împăraţii, papii, regenţii şi toţi cei care aveau influenţă s-au simţit datori să sprijine acest ţel cu toată puterea. Cei care s-au adresat singurului Dumnezeu adevărat, cum, spre exemplu, au fost iudeii şi credincioşii de alte convingeri, au fost prigoniţi fără scrupule. Scopul a scuzat întotdeauna mijloacele. Au existat cruciade şi multe aşa-zise „ războaie drepte şi sfinte” , pentru că biserica „ sfîntă şi dreaptă” stătea în spate.
Astăzi nu există nici o posibilitate de a se prezenta ceea ce s-a comis cu adevărat. Cel care priveşte picturile care redau sculele de tortură folosite de inchiziţia „ sfîntă” , i se face rău. Intoleranţa faţă de credincioşii de altă credinţă şi fanatismul religios orb, care au produs atîta ură, au depăşit orice măsură. Cercetătorii au încercat cu multă reţinere să aducă lumină în această perioadă întunecată. Nu se poate spune îndeajuns de răspicat că toate aceste atrocităţi săvîşite au fost justificate pe baza poziţiei nebiblice, conform căreia în această Împărăţie Romană trebuie să fie valabilă o singură credinţă, şi anume aceea care este reprezentată prin biserica romană.
Papii şi împăraţii îşi împărţeau puterea. Astăzi am numi aceasta „ joint-venture” sau „ power-sharing” . Ei au domnit parţial în împărăţia lor cu o brutalitate de nedescris. Această aşa-zisă „ Împărăţie Romană sfîntă” nu este de fapt sfîntă, aceasta nu este Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia aceasta, prin denumirea ei, este prezentată, intenţionat sau din neştiinţă, în mod fals. Nici un apostol sau vreun bărbat chemat de Dumnezeu nu s-au amestecat vreodată în politică, nici nu au deţinut putere lumească. Slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu au vestit în toate timpurile Împărăţia lui Dumnezeu şi au lăsat politica pe seama politicienilor. Împărăţia Romană mondială, compusă din puterea politică, economică şi religioasă, se ridică acum din nou înaintea noastră şi se extinde. O Europă unită a fost visul dintotdeauna al papilor, dar în profeţia din timpul sfîrşitului ea joacă cel mai mare rol.